Soapte de Pian.

Ca o adiere de vioară îmi fuge gândul slab;

Pe urme de petale adorm cuprinsă-n dor,

Și picuri cad alene pe patul mult prea alb

Ce se aseamănă în taină cu scumpul meu amor.

Pianul negru și lucios mă-ncântă în tăcere;

Atât eu pot s-ascult în aste triste clipe,

Mi'este doar el acum, pe post de mângâiere,

Cu clapele ușoare ca aripi mici de nimfe.

Și ce amar îmi drege ușoara-i adiere,

Că nu m-aș ridica să-l mai opresc în veci;

Când el îmi cântă, simt culmile-n plăcere,

Și florile învie din resturile-i seci.

Poți să-mi iei totul din această lume:

Și bani, și vise, și chiar a mea umilă viață;

Dar lasă-mă-un minut s-ascult a sale urme,

Să pot să îmi recapăt acea dulce speranță.

Nu a murit, ci doar a adormit în timp;

Eu am nevoie de-a sale note mult prea fine

Să pot să mă trezesc, să pot din nou să simt

Pianul cum îmi cântă doar melodii sublime!