19 mai 2015

Monolog. (3)


Am păşit pe ţărmuri necunoscute în timp ce lumea mă împingea înapoi către moarte; eu simţeam că acolo aş fi găsit dragostea şi nimeni nu m-ar fi putut opri vreodată. Am bătut cale lungă până să ajung la ea, peste mări şi ţări, munţi, ape. Inima mea s-a târât ca o slugă pentru un gram de fericire, pentru un sărut pe frunte şi o îmbrăţişare călduroasă. A fost atunci când sufletul mi-a luat-o razna în înuneric, legat de neputinţa mea de a opri timpul în loc. Am crezut ca un copil naiv în "Vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi" când totul în jur mi se ruina asemeni unui castel de nisip în valurile uitării. Prea târziu am înţeles că nu mai era loc pentru alte emoţii, căci s-au consumat toate în lacrimile vărsate când scrumul zâmbetului tău s-a lovit violent de uşa ce-ai trântit-o. Iar acum ... acum e iar târziu pentru vorbe, amintiri sau regrete...
Acum fug în lumea viselor, unde încă pot spera.