16 apr. 2014

Monolog.


Timpul trece mult mai repede atunci când nu mai aştepţi nimic, când tot ceea ce ţi-ar fi putut face inima să bată mai energic pur şi simplu a rămas ca o dorinţă încuiată undeva în trecut şi a regresat de la posibilitatea de a fi, la ceva cu siguranţă acum inimaginabil.
Zâmbeşti, trăieşti, mergi pe stradă cu capul sus şi încerci să ai mereu mintea ocupată cu melodii şi teorii despre noi versuri, deşi în fiecare dimineaţă au grijă amintirile să te trezească din somn. Câteodată mai apuci să vezi şi o rază aşezată pe perna ta şi te poartă gândul undeva mult prea departe ca să fie auzit de altcineva în afară de tine.
Iar ori de câte ori simţi că ţi-e greu să inspiri şi să laşi să cadă câte o lacrimă iei un şerveţel, îţi ştergi obrajii şi înlocuieşti privirea tristă cu una totuşi plină de speranţă, că doar ce naiba, ai trecut cu brio prin altele mult mai grele.
E greu să înfrunţi trecutul fără să iei nimic din el în prezent, de aceea te legi de lucruri mai puţin plăcute care oarecum te fac să ajungi la concluzia că poate e mai bine aşa, dar cu amintirile frumoase ce faci?
Hai să-ţi spun un secret. Nu le mânji cu răutate şi ură, căci nu are rost. Preţuieşte-le şi păstrează-le, sunt cele mai mari comori ce le poţi avea care îţi arată că nu a fost nimic în zadar. Iar dacă nu eşti încă convins de asta, gândeşte-te: De dragul a ce a fost frumos, dacă ai avea şansa ai mai trăi-o odată? Dacă răspunsul este Da, atunci ţi-ai răspuns singur la toate întrebările posibile.
Dacă răspunsul este Nu, atunci eşti doar egoist. Ai vrea să nu doară acum şi să nu mai depui tot efortul de acum ca să zâmbeşti, însă nu ai mai avea ce să le povesteşti viitorilor tăi nepoţi când te vor întreba dacă ai iubit vreodata. Nu le-ai putea spune că da şi că a fost cea mai nebunească poveste de dragoste din viaţa ta, chiar dacă a durat o fracţiune de secundă. Sau cât ai fost şi tu iubit la rândul tău şi cum privirea ei parcă îţi mângâia inima ori de cate ori te alinta.
Chiar ai vrea să pierzi toate astea?
Ştim amândoi că răspunsul la ultima întrebare este Nu...

6 apr. 2014

Îndemn.


Adună-mă ca pe-un sărac ce zace în frânturi de amintiri ce-au fost. Culege-mă, alintă-mă, vorbeşte-mi iar şi pune împreună a mele rămăşiţe ce ţi s-au dezlipit din suflet.
Uneşte bucată cu bucată, a mele griji şi şoapte de amor şi-nvie tot ce-a fost de mult.
Împarte anu-n zile, orele-n clipe şi cele împreună lipeşte-le invers, să nu mai treacă repede şi să simţim că ne iubim.
Rezolvă-mă ca pe un puzzle ce numai tu îl ştii, aşa cum îmi cunoşti orice atom din trupul cel desprins din tine, vindecă-mi carnea ce ma doare de dorul tău şi nu uita... Oh nu, nu uita că cineva chiar simte lipsa notelor atât de bine intonate ale glasului tău.
Coase-mi înapoi firele de păr ce le-am smuls aşteptând să te revăd şi fie-ţi milă, măcar puţin, de obrajii mei stinşi de atâtea lacrimi ce ţi-au căutat palmele să le ştergi.
Iubeşte-mi resturile ce se tot consumă în lipsa ta, şi ajută-mă să mă ridic îmbrăţişându-te puternic.
Dă-mi mâna ta cea fină şi fă-mă un întreg, căci m-am ruinat în cateva zile fără susţinerea ta.
Priveşte-mă şi iubeste-mă cu tot ce ai, iar eu...
Eu îţi voi fi alături şi te voi proteja cu toate forţele ce mi le dai fiindu-mi alături.
Eu îţi voi dărui tot ce am ca să fii fericit şi să îţi văd ochii zâmbind.
Eu îţi voi dedica fiecare secundă, fiecare lacrimă, zâmbet, fiecare sărut şi strângere de mână, şi te voi iubi... Te voi iubi mai mult decât Universul iubeşte stelele, mai puternic decât străluce Soarele şi mai nemuritor decât Dumnezeu însuşi.
Eu te voi iubi cu adevărat...