8 iul. 2015

Nu pot fi alta decat eu.


Nu pot fi alta decât eu. Aşa, nebună dar sinceră, geloasă dar drăgăstoasă, posesivă dar protectivă, invazivă dar blândă, exagerată, impulsivă, hipersensibilă, cicălitoare, insistentă, directă, singuratică... tot ce e mai rău într-o persoană care să o ai alături, dar am o iubire infinită în mine pe care aş putea să o ofer cu toată inima. Am dorinţa de viaţă în mine, care arde la orice licărire în ochii tăi, şi ţi-aş putea jura că nici o muscă nu s-ar atinge de tine ca să-ţi facă rău, atâta timp cât sunt eu prin preajmă. Dar eşti al năibii de orb ca să vezi că nu sunt monstrul de care să te fereşti, ci cel pe care dacă îl laşi să te iubească ai putea să fii chiar fericit. Pentru că nu e menirea mea să-ţi fac vreun rău; poate nu reuşesc mereu să îmi ţin piticii de pe creier cuminţi, dar până şi ăia ţin la tine, (blegule). La naiba cu simplitatea, eu nu pot fi simplă pentru că n-aş mai fi eu. Eu sunt al năibii de complicată şi complexă, dar ştiu sigur că nu sunt o persoană rea, atâta timp cât iubesc. Şi iubesc viaţa, iubesc stelele, norii, ploaia, îngheţata, muzica, arta, iubesc tot, iubesc iubirea...

19 mai 2015

Monolog. (3)


Am păşit pe ţărmuri necunoscute în timp ce lumea mă împingea înapoi către moarte; eu simţeam că acolo aş fi găsit dragostea şi nimeni nu m-ar fi putut opri vreodată. Am bătut cale lungă până să ajung la ea, peste mări şi ţări, munţi, ape. Inima mea s-a târât ca o slugă pentru un gram de fericire, pentru un sărut pe frunte şi o îmbrăţişare călduroasă. A fost atunci când sufletul mi-a luat-o razna în înuneric, legat de neputinţa mea de a opri timpul în loc. Am crezut ca un copil naiv în "Vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi" când totul în jur mi se ruina asemeni unui castel de nisip în valurile uitării. Prea târziu am înţeles că nu mai era loc pentru alte emoţii, căci s-au consumat toate în lacrimile vărsate când scrumul zâmbetului tău s-a lovit violent de uşa ce-ai trântit-o. Iar acum ... acum e iar târziu pentru vorbe, amintiri sau regrete...
Acum fug în lumea viselor, unde încă pot spera.

4 mai 2015

Nu-mi e de-ajuns.

Nu-mi e de-ajuns să ştiu că eşti
Pierdut în spaţiu undeva prin lume
Durerea-n mine s-o sădeşti...
Nu-mi e de-ajuns...tu spune:
Cum să-mi ajungă-o ora dintr-un veac
Să gust din dragoste şi-apoi din iad
Să îţi duc dorul parcă-n spate,
Cu tot cu sufletul spre moarte;
Şi cum să îmi ajungă-o mângâiere
Când tot în jur îmi e tăcere?
Cum oare poţi gândi că-i drept
Să-mi laşi amar în ruptu-mi piept
Şi să pretinzi să nu îmi pese
De tot ce-a fost şi nu mai este?

22 apr. 2015

Eu pot trăi fără tine.


Eu pot trăi fără tine.
Pot să zâmbesc fără efort, pot visa cu ochii deschişi la viitoare mareţe, pot merge cu paşi decişi, delicaţi, apăsaţi, pot chiar ridica privirea spre cer fără tine.
Pot spune o vorbă bună celor din jur, pot să-i îmbrăţişez, să glumesc, să mă distrez în bancuri şi să mă implic în tot felul de activităţi interesante fără tine.
Pot cânta melodii vesele, pot scrie versuri fără sens şi nesiropoase, pot chiar desena lucruri care nu au nici o legătură cu tine, ba chiar mai mult, reuşesc să dau mai mult din mine celorlalţi fără tine.
Pot călători, pot visa imposibilul, pot să mă uit la stele şi să contemplez luna fără tine.
Pot chiar şi plânge, pot să mă enervez şi să ridic vocea, pot dispera şi pot deveni un uragan nemilos fără tine.
De multe ori pot să-mi permit şi luxul de a uita fără tine, dar asta e mai greu, şi se întâmplă foarte rar, căci...
...chiar dacă eu pot face totul fără tine, nu are aceeaşi  magie ca atunci când eşti.

Eu pot trăi fără tine, dar nu vreau.

20 apr. 2015

Scrisoarea pe care nu o vei citi


Dragă tu,

Am inima rănită, mai rănită ca niciodată. Nu pentru că cineva în special ar fi distrus-o, ci pentru că toate la un loc, toate valurile din vremurile ce s-au dus, au făcut-o aşa. Viaţa îmi tace zbuciumată în mine de atâta timp, iar venele-mi zvâcnesc de regrete. Am crezut naiv că oamenii ştiu să iubească atunci când sunt iubiţi, dar clipele nu au întârziat să-mi arate că greşesc, lăsând în urmă scrumul din pielea lor izbit brutal de sufletul meu, prea amar, prea usturător ca să-l pot îndepărta uşor. Am căutat căldura mâinilor greşite în momente şi mai greşite, m-am amăgit că o mică strângere înseamnă "iubire", abătându-mă zadarnic de la drumul meu spre fericire. Am plâns marea moartă de dorul unor fantome, iar mai apoi am plutit în largul lacrimilor mele privind cerul şi sperând. Mi-am creat demoni din amintiri şi apoi am luptat cu ei pentru libertate; inutil să spun că a fost şi este o bătălie continuu pierdută.
Până şi ploaia a uitat de mine şi ale mele rugaminţi; îmi promisese că îmi va ţine companie la răscruce de vise trecătoare. Seceta m-a obligat atunci să mă adap cu iluzii şi m-am găsit neputincioasă într-un deşert de mine însumi, unde speranţa arăta ca o oază veşnic îndepărtată, din ce în ce mai ştearsă. Mă opream la umbra cactuşilor să-mi odihnesc trăirea şi mă răneam în spinii lor ascunşi de flori frumoase.
M-am pierdut pe mine însămi căutându-mi rostul în mângâieri străine şi am consumat toată puterea de a mai dărui altora decât poate ţie. Aşa că iubeşte-mă acum, aşa lipsită de viaţă. Ajută-mă să mă regăsesc în inima ta şi învaţă-mă să zâmbesc din nou. Fă-mă să scap de fantomele trecutului şi devino prezentul meu, viitorul meu, sufletul meu. Sărută-mi ochii-mi obosiţi de căutare şi spune-mi, dragul meu, că şi drumul tău a fost la fel de greu. Odihneşte-ţi dară chipul pe inima-mi târzie şi nu pleca. Eu vreau să-mi fii-n etern, nu doar o oră sau o noapte. M-am săturat de clipe mult prea scurte. Fii nemurirea mea, hrana mea de cuget şi muza mea, doar a mea... Nu doar un voiajor de-o zi, nu doar un gând, nu doar o vorbă, un suspin; tu fii iubirea mea, nu-al meu venin!

Cu inima rănită,

A ta, pe veci sau niciodată...

4 apr. 2015

Am obosit


Nu am mai iubit de mult...
De ani de zile caut iubire în persoanele sau momentele greşite. Şi totuşi mereu am găsit forţa să o iau de la capăt, această căutare, şi la fel am reînceput să sper să pot dărui iubirea pentru iubire ce o port mereu în inima, să pot să mă îndrăgostesc de un suflet şi să îi dau tot ce am, fără bariere, fără frică, fără interese, fără nimic în plus în afara iubirii. Şi caut, şi caut, şi parcă tot mai mult greşesc şi mă îndepărtez de oameni. Pământul e pustiu, a rămas fără oameni, fără suflete, fără sinceritate, fără iubire. Parcă toată bunătatea a secat, iar izvorul de iubire s-a consumat în anii de mult trecuţi. Mi-e frică de propria-mi frică, să nu absoarbă puţinul din mine şi să devin neom, ca restul.
Sper totuşi la o zi în care, dacă tu, om cu suflet şi dorinta de a iubi eşti înca acolo, dacă încă exişti, dacă vei vrea să mă iubeşti, să-mi dai un semn să nu mă pierd şi arată-mi strada spre tine, căci eu am obosit să încerc a dărui dragoste celor care nu vor să o primească. Am obosit să caut. Am obosit să fiu om...

28 feb. 2015

Rugăminte.



Doamne, te rog...
Ia-mi minţile pline de el şi aruncă-le departe. Fă-mă nebună, lasă-mi inconstienţa din copilărie şi uită-mă. Dar nu înainte de a-mi îngheţa inima, să nu mai pătrundă nimeni. Şterge-mi tot din ea, să nu mai rămână nici o fărâmă de amintire, să nu mai fie urmă de sentimente sau regrete. Anulează-mă, lasă-mă într-un colţ de lume, fără minte şi bătăi de inima, şi promit să mă descurc.
Ah, uitam... Seacă-mi te rog şi toate lacrimile, să nu pot plânge de dor că nu mi-a mai rămas nimic.

23 ian. 2015

Mângâiere.




Deschide-ți carapacea și lasă să te mangai,
Să te sărut ușor pe pleoapele-ţi preafine 
Să te îmbrățișez și să poți să-mi rămâi, 
Să mă lași să-ți șoptesc că totul va fi bine. 

Deschide-ți ochii grei de griji și patimi 
Să te privesc, să-ți văd tristețea-amară, 
Lasă-mă să te mângâi de lacrimi, 
Să nu-ți mai fie viață o povară. 

Deschide-ți sufletul întunecat de gânduri 
Să pot să intru să le luminez,
Să pot să te citesc și printre rânduri 
Și să îți fiu alături ca să te protejez. 

Deschide-ți inima cea temătoare 
Și lasă-mă să te iubesc 
Ca pe un înger, ca pe-o floare, 
Să pot ca lângă tine să trăiesc.

12 ian. 2015

Bărbat vs. Femeie



În spatele unui bărbat care nu are niciodată bucurie în ochi se ascunde singurătatea şi teama de a o lua de la capăt.
În spatele unei femei care nu are niciodată bucurie în ochi se ascunde curajul de a lupta pentru a o găsi.
În spatele unui bărbat care are mulţi prieteni se ascunde nevoia de a-şi lua gândul de la dorinţa de a evada din singurătate.
În spatele unei femei care are mulţi prieteni se ascunde dorinţa de a zâmbi fără a se gândi la lipsurile propriului ei suflet.
În spatele unui bărbat sigur pe el însuşi se ascunde un suflet de copil ce aşteaptă o mângâiere şi susţinere că se descurcă bine.
În spatele unei femei sigure pe ea însăşi se află multe răni care au călit-o şi au făcut-o să nu mai aibă nevoie de nimic.
În spatele unui bărbat ce plânge se află multă, multă durere strânsă luni, chiar ani de zile.
În spatele unei femei care plânge se află de multe ori nervi, şi sentimentul de neputinţă amestecat cu durere.
În spatele unui bărbat care tace se află gânduri spre viitor şi decizia de a lăsa prezentul şi trecutul în urmă.
În spatele unei femei care tace se află lacrimi, supărări, dubii şi suferinţă.
În spatele unui bărbat îndrăgostit se află mii de dubii şi reţineri, planuri ascunse şi idei împărtăşite doar cu privirea.
În spatele unei femei îndrăgostite se află sentimente puternice în care ea s-a aruncat ca de la o fereastră, fără nici o reţinere sau certitudine că va fi prinsă.
În spatele unui bărbat iubit se află un suflet fericit, răsfăţat, care nu şi-ar putea dori nimic mai mult.
În spatele unei femei iubite se află cea mai fericită persoană din lume.

O bătălie a carei rezolvări este iubirea.

8 ian. 2015

Poate - II.


Poate-am căutat în van o mare iubire care să îmbete suflete sau inimi
Poate aveam nevoie doar de tine şi de îmbrăţişarea ta de patimi
Sau poate mă-nşel şi de-astă dată, iar
Şi caut o iubire ce nici n-o exista măcar.

Poate nu mi-e frică numai mie să te las să-mi pătrunzi în gânduri
Poate vei citi şi te vei recunoaşte printre aste rânduri
Sau poate vei trăi în nepăsare şi mâine
Şi nu vei şti nimic din ce am în mine.

Poate e prea devreme pentru orice pas spre tine, spre noi,
Poate nu cunosc o dragoste de acest straniu soi
Sau poate îmi ascunzi ce simţi, iar eu
Mă tremur de frică că îmi poţi face rău.

Poate gândesc prea mult şi-mi spun prea des că poate
E ceva mai mult în noi decât acea umilă noapte
În care ne-am iubit fără a ne privi,
Cu dor sau sentiment, în ochii inimii.





30 dec. 2014

Pleacă mai repede, 2014!


Of, 2014, ai fost un an plin cu de toate. Pun pariu că toate urările de la începutul tău mi le-ai adeverit într-un fel sau altul; poate de la cei ce mă iubeau de-o viaţă căci au o parte din sângele meu, de la cei care mă iubeau pe moment şi care mai apoi nu au mai făcut-o şi, cu siguranţă, şi de la cei care nu îmi vroiau tocmai binele. Şi uite aşa mi-ai lăsat o mulţime de răni în urmă, alături de momente pe care nu voi reuşi sa le uit prea uşor...
Câte lovituri, câte împuşcături aş spune... Am ţinut şi cu dinţii să nu mă destram în mii de bucăţi, dar ţi-ar fi plăcut să priveşti asta, nu? Ei bine, află că am fost mai puternică decât ai crezut şi sunt încă aici, punându-mi toată speranţa în ziua de mâine a noului an, cel care sper să fie măcar puţin mai blând şi coerent decât tirania pe care ai aruncat-o asupra mea încă din primele momente ale tale.
Din fericire acum nu mai ai cum să îmi faci rău, haha: nu mai ai timp. Voi închina un pahar viitorului nou venit şi voi sărbători moartea ta, mă voi bucura că nu vei mai fi să râzi de necazurile ce mi le arunci şi de lacrimile mele.
Pleacă! Oh, aş vrea aşa mult să nu mai aud de tine, să nu te mai pomenească nimeni, să fii exact ca acei criminali îngropaţi într-un loc blestemat de care toţi se feresc căci poate deschide răni şi face noi masacre fără mila.
Îţi urez să putrezeşti cu tot răul ce l-ai făcut, să ai parte numai de nefericire, durere şi suferinţă, iar dacă cineva se va obosi să îţi facă vreun bine, să nu ai timp să te bucuri de el, aşa cum şi mie mi-ai răpit toate momentele de fericire cu care m-ai amăgit atâta amar de timp.
Ce dezamăgire... Cine ar fi zis exact acum un an că aş fi ajuns să te urăsc atât de tare?
Câtă ironie, cât sarcasm, câtă ura ai putut avea! Mă întreb dacă oare mi-am plătit păcatele cu lacrimile ce ţi le-am dat grămadă, sau succesorul tău va mări preţul fericirii...

4 sept. 2014

Nu mă vei uita.


Ce crezi, că vei putea scăpa de amintirea mea aşa de repede? Privirea mea verde te va bântui în toate nopţile ce vor urma, iar umbra mâinilor mele te va mângâia pe umeri de fiecare dată când vei fi singur. Nu vei scăpa nici de zâmbetul meu tâmp şi cald care te va înveseli în momentele grele.
Nici glasul meu nu va fi mai blând cu amintirile tale, te va mustra şi te va iubi mai tare atunci când vei uita de noi, iar suflul meu cald pe pielea ta va lăsa în urmă parfum de trandafir ca să-ţi împrospăteze zilele. Coapsele mele le vei simţi asupra alor tale în dimineţile prea somnoroase şi atingerea trupurilor noastre îţi va rămâne veşnic fior. Vei visa nopţi la rând cum îţi îmbrăţişez spatele, iar cum strânsoarea mea emană dor, te va inunda şi pe tine.
Va ajunge clipa când toată fiinţa mea îţi va lipsi; îţi vor lipsi râsetele cu mine, alinturile, discuţiile serioase şi clipele de amor tarziu, şi îţi vei dori să poţi să mă revezi măcar o clipa.
Eu îţi voi aştepta umbra în vizită în tot acest timp, căci şi tu îmi vei lipsi, dar te rog, data viitoare când îmi vizitezi inima, lasă alte iubiri în spate şi uită-le. Vom fi doar tu, eu şi secretele noastre, pe care le vom păzi de tot dorul ce ne va lega.

8 iul. 2014

Uităm.


Uităm să mai iubim adeseori, cu luna
Miraţi cum ea răsare-n întuneric
Şi nu mai spunem vorbe, ci furtuna
Pătrunde-n chipul nostru efemeric.

Zdrobim iubire, mânjim de suferinţi
Persoane ce ni-s dragi, şi iar uităm
Să mai zâmbim făr-a scrâşni din dinţi
Şi să ieşim din stricăciunea ce vânăm.

Nu mai sunt străzi curate în oraşe,
Copii ce ne privesc cu-ntinăciune...
Rămase-s doar blesteme nărăvaşe
Clintite pretutindeni de-amărăciune.

Uităm să mai privim în ochi, să spunem
Cuvinte dragi şi dulci de mângâiere,
Să ne-amintim de vremurile bune
Când să zâmbim nu era o durere.

Şi aruncăm cu vorbe fără sens, departe,
Fără păsare că lovim adânc
Pe cei pe care îi avem aproape 
Condiţionaţi de-al nostru jurământ.

24 iun. 2014

Acasa.


Acasa este un sentiment, nu un loc, iar daca pentru mine acasa esti tu, eu am ramas saraca de tot si nu mi-a mai ramas nimic. Am ramas in strada ca un cersetor uitat de lume, cu o valiza plina de amintiri pe care din cand in cand ma mai odihnesc, si adorm, si visez, si sper...
Am in par frunzele ruginite ale trecutului iar obrajii-mi de pistrui arata anii sufletului meu. Daca privesc in oglinda vad un om simplu cu tacere in ochi si genele pline de speranta la mai bine; vad maini trudite pentru propriile idealuri si buze uscate de dor si poate... Poate vad si lacrimi ascunse intr-o batista, dar acelea cad numai uneori, cand ploaia se revarsa din cerul intelept si tine companie copilei din mine.
Iubirea nu m-a abandonat nici o clipa, o tin in suflet sa ma protejeze de rautatea celor din jur si sa incalzeasca sufletele celor dragi de la distanta. 
Am buzunarele pline de petale de trandafir scrise cu vise, ingalbenite de timp si de furtuni in care am stat in bataia grindinei si am ramas cu cicatrici pe trup.  
Am un loc gol in piept, impanzit de cele mai frumoase flori de pe pamant, cu parfum de fiori de dragoste si polen imbibat cu dor. Am picuri de roua sarata ce uda adesea pajistea verde unde odata mi-era inima. 
Acea inima ce demult e la tine; ai grija de ea; e puternica si plina de viata si iti poate darui toate bataile ei pana la epuizare, atata timp cat tu esti "Acasa".

2 iun. 2014

Monolog. (2)


[...] Pentru că nu poţi face pe cineva să te iubească, oricât ţi-ai dori asta; poţi doar încerca să fii o persoană iubită dând tot ce e mai bun din tine în speranţa ca sentimentele de dragoste ale celuilalt să înflorească. Poate vei avea puţin noroc şi, fiind tu însăţi, te va accepta şi te va aprecia ca pe cea mai rară floare din lume, astfel rămânându-ţi alături în momentele bune, dar mai ales în momentele grele. 
Fii tu însăţi şi nu vei da greş faţă de persoana care va şti să îţi iubească defectele; nu uita că toţi sunt în stare să aprecieze calităţile tale, dar puţini ştiu să aibă răbdare cu tine atunci când problemele te inundă şi nu şti încotro să te îndrepţi. 
Nu te întrista când eşti respinsă de societate; ceilalţi nu ştiu să te accepte când eşti diferită de întreg şi tind să te marginalizeze pentru că nu eşti ca ei. Asta nu înseamnă că eşti greşită şi că trebuie să te schimbi pentru a-i mulţumi pe ei; atâta timp cât eşti tu însăţi eşti specială şi ieşită din tiparul banalităţii lor. Apreciază-te pentru asta.
Vei fi contrânsa de împrejurări să trăieşti fără cel pe care l-ai iubit şi i-ai fost alături; vei reuşi cumva, dar lumea nu va mai avea acelaşi farmec şi aceeaşi culoare ca atunci când te trezeai dimineaţa lângă el şi îţi zâmbea. Îi vei simţi lipsa şi îţi va fi dor de glasul lui şi îmbrăţişările-i vindecătoare, dar nu vei avea de ales; viaţa uneori, este nedreaptă.
Va trebui să lupţi şi să înduri multe până vei ajunge să obţii ceea ce-ţi doreşti, iar când vei reuşi este foarte probabil să pierzi totul. Atunci va trebui să îţi ştergi lacrimile, să te ridici de jos şi să-ţi continui drumul fără prea multe întrebări sau regrete, căci nu poţi rămâne blocată în faţa greutăţilor.
Nu uita că toate nedreptăţile şi toate rănile ce le porţi pe trup te-au făcut şi te vor face să fii o persoană nemaipomenită atâta timp cât vei zâmbi, vei spera, vei iubi şi vei şti să te bucuri de tot ce te înconjoară, şi nu uita că nimic nu este etern dacă tu nu-l faci să fie ca atare în inima şi sufletul tău.
Priveşte spre cer, şi când îţi este dor gândeşte-te că undeva departe, sub aceiaşi nori şi acelaşi soare, sub aceeaşi lună şi aceleaşi stele, cineva te-a ţinut în braţe, ţi-a zâmbit nu demult şi te-a făcut să trăieşti cea mai frumoasă, dar şi nebună, poveste de dragoste dintotdeauna.

29 mai 2014

Hai, spune-mi.


Aseară am visat că nu mai erai. Trăiam într-o lume fără tine, fără umbra ta şi fără parfumul pielii tale, şi era atât de trist încât cerul avea chipul lacrimilor mele. Parcă era o lume blestemată şi totul era fără sens, cu susul în jos, căci tu chiar nu erai nicăieri. Am început să te caut prin toate colţurile norilor îngreunaţi de patimi, dar nici acolo nu te-am găsit. Şi nu erai nici în valurile fumurii ale mării; parcă te spulberaseşi odată cu stelele de pe cerul gol, căci dacă nu erai niciunde şi el s-a stins. Te strigam în văzduhuri prea pustii de frunze, şi nici în iazurile lor limpezi nu te-am găsit; parcă te-a înghiţit pământul şi te-a ascuns întratât încât să te ţină departe de mine. 
Dar oare cum poţi tu să nu mai fii, atunci când în mintea mea trăieşti fiecare secundă şi îmi vorbeşti duios? Cum poţi oare tu dispărea atâta timp cât în gândurile mele numai tu cutreieri hoinar în căutarea amintirilor cu noi? Cum ar putea viaţa să te ia de pe această movilă de păcate şi să mă lase lipsită de îmbrăţişarea ta suavă, când în inima mea baţi toaca nemuririi şi sufletul meu îţi cântă neîncetat dorul?
Hai spune-mi, cum?

26 mai 2014

Tăcerea din ochi


Consider că bărbatul care îşi bruschează femeia din orice punct de vedere, fie verbal sau fizic, este un animal; defapt nu, chiar nu vreau să jignesc animalele comparându-le cu astfel de specimene înapoiate mintal.

Cum, mă, să răneşti femeia care te-a îngrijit, ţi-a purtat în pântece copilul, ţi-a fost alături mereu şi e acolo pentru tine, pentru a te iubi; cum?! Ce fel de monstru eşti şi câte capete de dobitoc poţi tu să ai ca să ajungi la concluzia că femeia ta, o mana de om firav ce e, este sacul tău de box pentru toate tâmpeniile ce îţi strică ţie ziua? 

Şi când va avea curajul să plece ce vei face, vei dărâma pereţii casei, te vei bate singur, te vei jigni şi brusca singur aşteptând ca "sacul tău de box" să se întoarcă? Păi află ca nu, nu o va face pentru ca EA este puternică îndeajuns să vadă că poate inspiră aer proaspăt de libertate fără tine, că ochii nu o mai dor din cauza lacrimilor cu sânge ce o făceai să verse şi că obrajii nu-i mai sunt vineţii de la frigul celor mai reci palme primite din partea ta. Îi este bine, zâmbeşte şi se bucură că nu mai eşti tu să o faci să se simtă un nimeni, căci în toata treaba asta tu eşti singurul nimeni. Vieţuitoarele ca tine nu fac altceva decât să consume aer degeaba. 

Mi-aş dori ca mâna ce continui să o ridici când neuronii ţi se înneacă în nebunie să îţi cadă din umar şi să poţi doar să îi săruţi tălpile acelei căreia i-ai făcut atâta rău, să înveţi să o apreciezi aşa cum merită şi să o iubeşti, dobitocule, pentru că ăsta e singurul lucru ce i-l poţi face unei femei!

Transformă-ţi leşul tău de nimic în ceva folositor şi dăruieşte-i femeii tale o floare, nu o palmă!


13 mai 2014

Câteodată.



Câteodată mă întreb ce mai faci, cum mai arăţi, dacă te-ai mai tuns sau dacă ai mai slăbit. Mă întreb dacă îţi mai umblu printre gânduri uneori şi dacă îmi simţi lipsa în momentele de singurătate. Caut răspunsuri în vise, acolo unde te revăd de mult prea multe ori ca să-mi pot da pace, şi când deschid ochii dimineaţa caut razele soarelui pe pernă, ca să pot zâmbi amintindu-mi de când mi-ai spus să te am în gând la răsăriturile senine.
Câteodată mă simt de parcă aş căuta bucăţi din tine în orice privire ce o întâlnesc pe stradă, ca şi cum lumea s-a redus la tot ce erai tu, la zâmbetul tău somnoros şi vocea tandră ce ştia să mă certe dulce atunci când greşeam. 
Câteodată îmi simt fiecare pas ce se lasă îndreptat spre amintirile cu tine şi mă încântă dureros gândul că te-aş putea revedea cândva, ca o iluzie printre miile de momente împreună.
Câteodată orice suferinţă ce întâmpin e mai uşor de îndurat dacă mă gândesc la chipul tău calm adormit pe pieptul meu, şi ochii îmi zâmbesc ori de câte ori îmi revin în minte nopţile cu tine.
Câteodată îţi simt lipsa, e adevărat, îţi scriu scrisori ce mai apoi mototolesc şi arunc la gunoi; mă enervez şi îmi vărs nervii pe pernă înainte de culcare din prea multă dorinţă de a-ţi auzi glasul şi uneori mai las lacrimi să-mi dezgolească sufletul, căci mi-e frică ca aceea să fi fost ultima noastră revedere.
Câteodată mai sper...

3 mai 2014

Şi dacă.


Şi dacă ploaia nu mai cade pe-acest pământ pustiu
Şi dacă cerul nu mai plânge prin norul cenuşiu
Şi dacă razele de soare topi-vor munţi întregi,
Să ştii că îmi lipseşti şi n-aş fi vrut să pleci.

Şi dacă vântul bate slab şi fără de putere
Şi dacă solul cel flămând o rece ploaie cere
Şi dacă totul seacă-n jur şi e făr' de speranţă,
Să ştii c-a fost frumos să te-am în a mea viaţă.

Şi dacă totul moare în zarea mult prea sumbră
Şi dacă florile dispar făr-a lăsa o umbră
Şi dacă viaţa a-ncetat să mai existe-n cer,
Să ştii că vei rămâne al meu gând efemer.

Şi dacă universul piere în infinitul rece
Şi dacă n-o rămâne-un om în anii ce vor trece
Şi dacă lumea se destramă în mii de bucăţele,
Să ştii c-ai fost şi eşti iubirea vieţii mele.









16 apr. 2014

Monolog.


Timpul trece mult mai repede atunci când nu mai aştepţi nimic, când tot ceea ce ţi-ar fi putut face inima să bată mai energic pur şi simplu a rămas ca o dorinţă încuiată undeva în trecut şi a regresat de la posibilitatea de a fi, la ceva cu siguranţă acum inimaginabil.
Zâmbeşti, trăieşti, mergi pe stradă cu capul sus şi încerci să ai mereu mintea ocupată cu melodii şi teorii despre noi versuri, deşi în fiecare dimineaţă au grijă amintirile să te trezească din somn. Câteodată mai apuci să vezi şi o rază aşezată pe perna ta şi te poartă gândul undeva mult prea departe ca să fie auzit de altcineva în afară de tine.
Iar ori de câte ori simţi că ţi-e greu să inspiri şi să laşi să cadă câte o lacrimă iei un şerveţel, îţi ştergi obrajii şi înlocuieşti privirea tristă cu una totuşi plină de speranţă, că doar ce naiba, ai trecut cu brio prin altele mult mai grele.
E greu să înfrunţi trecutul fără să iei nimic din el în prezent, de aceea te legi de lucruri mai puţin plăcute care oarecum te fac să ajungi la concluzia că poate e mai bine aşa, dar cu amintirile frumoase ce faci?
Hai să-ţi spun un secret. Nu le mânji cu răutate şi ură, căci nu are rost. Preţuieşte-le şi păstrează-le, sunt cele mai mari comori ce le poţi avea care îţi arată că nu a fost nimic în zadar. Iar dacă nu eşti încă convins de asta, gândeşte-te: De dragul a ce a fost frumos, dacă ai avea şansa ai mai trăi-o odată? Dacă răspunsul este Da, atunci ţi-ai răspuns singur la toate întrebările posibile.
Dacă răspunsul este Nu, atunci eşti doar egoist. Ai vrea să nu doară acum şi să nu mai depui tot efortul de acum ca să zâmbeşti, însă nu ai mai avea ce să le povesteşti viitorilor tăi nepoţi când te vor întreba dacă ai iubit vreodata. Nu le-ai putea spune că da şi că a fost cea mai nebunească poveste de dragoste din viaţa ta, chiar dacă a durat o fracţiune de secundă. Sau cât ai fost şi tu iubit la rândul tău şi cum privirea ei parcă îţi mângâia inima ori de cate ori te alinta.
Chiar ai vrea să pierzi toate astea?
Ştim amândoi că răspunsul la ultima întrebare este Nu...