Specialul dintre pagini.

Ma regasesc fugind printre sute de straini cu figuri totusi cunoscute, rasufland un aer incetosat imbibat in miros de brad. Printre nenumaratele priviri uimite am cazut pe o iarba frageda precum cashmirul. Unul cate unul, chipurile din jurul meu s-au asezat langa mine creand un cerc enorm, din care mi-ar fi fost imposibil sa mai plec.
- Va cunosc?
- Buna, draga mea! Sunt Georgiana, nu vezi? M-ai citit acum doua saptamani si deja m-ai uitat?
Inainte sa deschid gura sa ma pot apara cumva, simt o mana usoara pe umarul meu:
- Pe mine ma mai recunosti?
- Soni! - Gura jumatate cascata, privirea mea pierduta spunea totul..
Incep apoi cu totii sa se prezinte, desi deja stiam cine sunt. Si totusi semanau atat de bine cu personajele din mintea mea incat mi-era greu sa cred: Geo, aceasi roscata tupeista si foarte curioasa; Soni nepasatoare si trista. Pana si Veronica cu al ei Eminescu arata la fel!
Am stat noi la povesti si glume, dar nu ma mai simteam parte din acea lume...
Asa ca plec tiptil prin fumul dens, incercand sa imi regasesc pasii de-odinioara. Atata nostalgie; eu nu mai scriu de mult si totusi, ce pot sa fac? Ce sens mai am acum oare?
Tot meditand in liniste, incep sa plang...pana sa-mi dau seama ca nu sunt singura.
Toti eroii lumii mele imi vin alaturi. Sute de spirite ma imbratiseaza, facandu-ma sa simt viata cum se scurge din mine, iar timpul ramas nu mai este mult.
Tinandu-se de mana incep sa adune nenumarate frunze pe care incep a scrie:

"Sa fii iubit si fericit
Ca soarele si luna
Sa nu te simti neimplinit
Cat timp ai voie buna!"

"Si daca pleci din nou acum

Tu nu te mai intoarce

Caci te-am iubit neincetat

Si suflul nu-mi da pace!"

"Te iubesc si azi, si maine

Si chiar in veci te voi iubi

De-ai fi acum aici cu mine

Din brate nu te-as dezlipi!"

Toate versurile imi inunda mintea, inima, in timp ce toti scriu frunze colorate.
Fiecare din ei mi-a adus in dar o frunza in care mi-am regasit sentimentele. Eminescu mi-a si soptit un indemn, inainte de a pleca "Poet nu e acela care scrie poezii, ci acela care are inima plina de duhul vietii! Trezeste-te si traieste!"
Apoi am ramas singura; eu cu teancul meu de foi.
Uitandu-ma printre ele observ ca acum sunt goale, insa grele de ganduri nescrise.
Acum a venit vremea sa le umplu eu cu tot ce as fi putut scrie si nu am facut-o.
E bine sa pastram din fiecare carte cate ceva: fie un proverb fie un vers sau un nume. Pana si cea mai simpla carte din lume detine comori pe care, daca stii sa le folosesti, devii bogat sufleteste!
Atunci cand citesti  nu esti niciodata singur!

Acest articol participa la competitia "Blog Power editia 42".
Alti participanti.
Inca se citeste, poate nu ce trebuie
Citesc!
Carti, te fac neprost!