Iluzionisti pereche.

aiciSimt un gol imens in pieptu'mi slab.. E lipsa, locul unde candva aveam o inima e gol, pustiit. Retraiesc flash'ul amintirilor dragi ce ma calauzesc, si vad unde mi'e ramas sufletul: la tine.

Si totusi, e atat de putin sens in ce traim si simtim, si... In toate sperantele noastre, toate luptele. Luptam poate pentru a incerca sa nu ne ratacim mai tare de noi insine decat ne'am ratacit deja. Cat de greu poate fi, si totusi daca suntem aici, acum, si luptam inca pentru iubirea noastra, poate nu e totul pierdut si un sens exista, dar inca nu l'am aflat.

Doare... Ingrozitor... Mai este putin si se implineste un an de cand nu te revad, de cand nu te ating, nu te privesc.. Mai este pana atunci, dar e putin, si timpul zboara lent si totusi, atat de rapid. Azi am stat toata ziua sa ma gandesc la cum ar fi sa pot sa te imbratisez, sa nu te mai las niciodata sa pleci de langa mine, doar o iluzie ce ma macina de noua luni si ma chinuie groaznic. Imi fac rau singura, stiu. Si nu doar gandindu'ma la asta, ci si facandu'mi sperante desarte si planuri inutile pe viitor. Amandoi probabil ne torturam cu vise si iluzii, si ne amagim sufletele ca poate curand ne vom revedea si ne vom spune iubirea fara teama.

Probabil nu vei citi niciodata ceea ce scriu acum, dar motivul pentru care spun ceea ce simt chiar aici este pentru ca uneori nu am curajul sa vorbesc despre asta cu tine, nu am curajul si nici rautatea sa te intristez cu melancolia mea. Si iti recunosc  ca sper ca intr'o zi sa vezi ceea ce'ti scriu aici si sa intelegi temerile mele si uratenia sufletului meu, fara sa ma judeci mai rau decat au facut ceilalti. Tu nu esti ceilalti, si in asta am incredere caesti mai mult, poate mai mult decat mi'as fi dorit vreodata, si prea mult ca sa imi permit sa te merit, desi mi'am permis sa te iubesc in lumea asta nebuna. Iti mai scriu aici acum pentru ca nu'mi vorbesti, sau...nu ne vorbim. Poate pentru ce ai spus tu, sau ce am facut eu..Sau poate pentru amandoua, ori din cauza curajului ce ne lipseste amandurora. Suntem un dezastru impreuna, si totusi ne cautam unul pe celalalt, tanjim dupa cuvinte si gesturi, visam glasurile din telefon si simtim sarutari imaginare. Ne iubim, desi poate nimeni nu crede asta, pentru ca ne ranim neincetat reciproc. Ei nu inteleg ca ne iubim, dar o facem in felul nostru, in care doar noi vedem dragoste si teama, speranta si vise..

Ne drogam unul pe celalalt cu “Te iubesc”uri simple si melodii lacrimogene, intristandu'ne fiinta mai mult decat este deja. Care poate fi urmarea tot acestui chin? De ce luptam impotriva vointei noastre pentru ceva ce pare imposibil? Raspunsul il stie numai Dumnezeu, pe care L'am rugat noaptea trecuta sa te indrume spre binele tau si fericirea eterna, si ghici ce? Am primit primul mesaj de la tine dupa 3 saptamani de tacere, si a fost cel mai frumos cadou ce mi'l putea face El prin tine. As vrea sa'mi dai forta sa cred din nou in noi si sa am putere sa merg mai departe fantomatic, pentru a te putea imbratisa. Nu'mi frange visele, te implor.. Caci noi suntem doua suflete ratacite undeva departe, ce se cauta de atata timp, si nu s'au regasit niciodata.....