Dezordine printre ganduri..

Azi am inteles ce inseama lupta intre suparare si dezamagire, intre nervi si fericire, intre URA si IUBIRE.

Si am renuntat, m'am dat batuta in jocul acesta..

Am refuzat cu tot sufletul sa raman cu amar in fiinta'mi, si asta doar pentru ca vreau sa stiu sa pretuiesc fiecare moment ce, din pacate, acum e trecut.

Mi'am adunat ceea ce am strans in aceste 9 luni, punand cap la cap momente si lacrimi, amintiri si patimi usturatoare. In dezordinea mintii mele, am regasit puterea de a rezista, desi pentru inca putin, m'am regasit pe mine, dupa atata timp ce ma ratacisem.

Acum imi dau seama cate secunde am putut irosi, fara sa pot sa'i spun ca il iubesc, acum vad ca iubirea noastra a durut mereu, si poate chiar asta am iubit pana ne'am consumat si ultima soapta.. Pana si ultimul “Te iubesc” rostit cu teama de a strica acel moment magic cand sufletele noastre se reintalnisera.

Recunosc ferm ca sunt o mazochista innascuta, si poate facandu'mi rau mie, inevitabil am ranit si pe cei din jur carora le pasa un timp de mine. Ceea ce a fost uimitor in toata viata mea, e faptul ca in ciuda greutatilor si rautatilor din mine, cineva totusi a fost curajos si a incercat sa ma iubeasca, desi intr'un mod care eu nu l'am inteles niciodata. Il apreciez din toata inima pentru incercarile lui, si ii doresc numai fericire alaturi de cineva care sa merite intradevar ceea ce el stie sa daruiasca cu atata drag. Si chiar daca nu va citi niciodata aceste randuri, ii cer iertare ca monstrul din mine s'a eliberat, distrugand orice atom de armonie dintre noi.

Desigur, haosul din mine vorbeste, nehotarat pe care argument sa continuie randuri inutile si necitite de nimeni, asa ca voi lasa lacrimile sa prinda glas, inundand pentru un moment vocea stricaciunii mele.

Simt ca nimic pe lumea asta nu ar trebui sa se gandeasca la mine, asa ca oricine ai fi, citind din intamplare si nenoroc aceste randuri, nu ezista sa crezi ca sunt un nimeni, pentru ca acesta este adevarul. Atunci cand o persoana isi pierde sufletul si iubirea, e ca si cum nu ar mai exista pe Pamant, iar acea persoana sunt eu. Unii spun ca sunt anormala pentru aceste timpuri, datorita micilor daruri de la Dumnezeu, altii spun ca sunt menita sa trezesc lumea la adevarata importanta a vietii, aceasta fiind Adevarata Iubire. Nimeni nu are dreptate..

De cand socializez non-stop cu peretii camerei mele, am inceput sa ma ascult pe mine, iar tot ce aud din interioru'mi este un mare gol sumbru. Nu cred sa fi fost vreodata plina de emotii inauntru, desi amintirea ce'mi strabate gandurile acum este fiorul ce'mi daruia el cu notele dulci ale vocii lui. Acum in schimb, sunt....un nimic... Ma privesc cu frica in oglinda, si tot ce vad este o umbra transparenta, cu chip de monstru. Si asta ma simt, asta sunt,

Degeaba lacrimi cad si trupul imi suspina pentru ceva ce a ramas numai un vis, si e doar in inima mea gazduit. Probabil la el nu a ramas nimic, sau... Poate la fel ca si mine, a ramas o umbra de amintiri, la fel de pierduta ca sufletul meu.....