Zăceam în momente de pierdere totală a ființei mele. Îmi amintesc cum rătăceam pe străzi în căutarea oricărei trăsături a unui “el” vechi, poate chiar neexistent. Dacă ma întreb acum ce a fost: vis, realitate, simpla mea imaginație, nu am nimic care să demonstreze existența acestei creaturi mirifice ce a reușit să facă din mine cea mai umilă sclavă a iubirii de pe acest Pământ...
E ca și cum tăișul corzii de vioară ar pătrunde într'o profunzime interzisă, poate chiar neprețuită, acolo unde numai îngerii pot supraveghea candidul meu spirit și numai Dumnezeu știe ce se va alege de mine. Poate culmile nebuniei mele au mers prea departe de limită, cu al meu consențământ, cu ale mele decizii, cu a mea iubire plină de lacrimi, deloc reciprocă. Toate principiile mele se destrămau unul câte unul, ca spicele de grâu sub coasa toamnei cenușii. Simțeam că acel cuțit ce mă străpungea atât de profund, curând nu ar mai fi avut loc de mai mult, așa că atunci norii au vindecat seceta cumplită de dragoste din jurul meu, făcând totul să învie. Păcat că nuanța de gri de pe vârfurile celor mai frumoși trandafiri înca nu se scuturase în ciuda vântului puternic ce'mi mătura inima.
Până când într'o seară târzie de iarnă, când înghețul începuse să facă parte din propria mea ființă, notele calde de pian ale unui nou “el” au topit toată durerea și dezamăgirea ce mi'o purtam pe umeri, lăsându'mă ușoară ca un fulg, să mă poată dezlipi de pe'acest pământ mult prea trist. Atunci am descoperit că gingășia albului din acea floare minunată așează pacea în sufletul meu, iar petalele'i mici ce'mi mângâiau fața îmi ștergeau urmele suferinței de pe obraji.
Mi'a aprins doi bujori cu vocea sa, iar acea privire supranaturală reusea atât de frumos să mă facă să visez, alungând toate coșmarele de până atunci. Simțeam cum odată cu natura ce stătea să reînvie, aveam și eu să renasc, mai fericită și mai plină de viață cum doar în Rai există suflete.
Am lăsat totul în urmă acum; rămasă din toată furtuna este frica de a'mi încredința viitorul speranțelor, deși, cu capul mai mereu printre nori mi'este cam greu să nu o fac. Dar sunt sigură că acea lalea care a reusit sa întreacă toți trandafirii ce mi'a readus zâmbetul pe buze, acel parfum al pielii lui ce mă îmbată în fiecare zi, acea îmbrățișare ce îmi cutremură simțurile, acele buze ce mă fac să mă simt mai frumoasă decât sunt eu îmi vor fi alături în momentele mele de decădere morală, și mă vor ridica oferindu'mi ceea ce nu am primit niciodată până acum : IUBIREA!
