Culmile Prezentului.

Mă aflu pe culmile unui uragan; tind să cred că s'a terminat și că nu va începe un altul. Tind să cred că viitorul va fi diferit de această dată, iar istoria nu este predestinată să se repete la nesfârșit.

Trecutul meu m'a constrâns să îmi pierd încrederea în mine însumi, luându'mi tot, până la ultima picătură de lacrimă din mine. M'a stors și n'a lăsat decât un suflet rătăcit, undeva în pustiile lumii necruțătoare.

Cine ar fi spus că va veni în viața mea ACEL CINEVA care să mă facă să nu'mi mai fie frică de nimic pe lumea asta? M'a strigat șoptindu'mi iubire și făcându'mi inima să se regăsească doar în lumea lui. A cucerit zidul de gheață puțin câte puțin, topind tot ce nu'și mai avea locul în mine și făcând spațiu unui nou început.

Mă simt ca renăscută de atunci, deși unele cicatrici ale trecutului, din când în când inca, îmi bântuie visele reamintindu'mi gustul amar al dezamăgării. Tot ceea ce a rămas din tot ce a fost este doar o deziluzie din ce în ce mai puțin pronunțată în zilele mele, și asta datorită pulsațiilor accelerate în prezență lui care'mi vorbește'n gând drept propria'mi conștiință.

Nu știu ce va fi mâine; știu doar că anii ce'au trecut fără nici un scop compensează acum, în prezent. Acum speranța a încetat să moară; trăiește din plin și țese dorința ca orice mâine va urma, dragostea noastră să nu se ofilească, ci să crească tot mai mult până să ne poarte deasupra norilor. Orele trec mai ușor când îmi alinta chipul și mă dezmiarda, iar persoanele din jur nu mai au putere să mă lovească, pentru că acum contează doar el, și nimeni sau nimic altceva. Timpul doare atunci când mâna lui nu se sprijină de'a mea, și parcă tot ce fac fără să'l includă pe el este lipsit de sens și fără valoare.

Încă nu îmi pot imagina viitorul, sunt prea extaziată de acest dar de la Dumnezeu, care'mi luminează momentele pe Pământ.

Încă aștept să fiu din nou copil, iar dragostea mea să fie atât de sublimă și inocentă încat fie îndeajuns pentru lupta de viitor.

Încă știu ce înseamnă “a iubi”, și acum nu doar o simt în toată ființa mea, ci este și reciprocă.

Așa că trecutul acum nu mai are logică sau semnificat, acum când m'a găsit adevăratul meu suflet pereche.

Umbra Sufletului Tau.

Cum aș putea să nu te iubesc, când privirea-ți dulce îmi oferă liniștea raiului însăși.

Nu-s de ajuns restul eternității și întreg universul să mă pot sătura de glasul blând ce-mi înseninează diminețile târzii și-mi oferă pacea nopților flămânzi de tine.

Dragostea ce-ți pot da eu nu ar reuși să-ți răsplătească nici măcar o secundă din cele în care îmi cuprinzi mâinile și mă urci pe-un norișor înalt, mai sus de lună și soare, mai departe de stele și galaxii, mai aproape de tine ca de nimeni altcineva.

Ești mai mult decât mi-aș fi dorit în vise, mai mult decât bunătatea întregii lumi la un loc, mai mult decât orice pe lumea asta... sau pe cealalta.

Ești cel care dacă vede o simpla floare, nu rezistă să nu o culeagă pentru a mi-o dărui.

Ești îngerul care dacă zărește un copil pe stradă, îi strălucesc ochii de iubire și dorință.

Ești micuța vietate care caută mângâiere și dragoste, alintându-se cu năsucul de obrajii mei.

Ești vânticelul primăveratic care-și plimbă adierea degetelor prin pletele-mi roșcovane și dezordonate.

Ești idealul care nu l'am avut niciodată, și totuși ai apărut în viața mea pustie ca o rază de lumină călduroasă într-o iarnă necruțătoare.

Ai alungat tot non-sensul din umila-mi existență și ai adus doar dragoste, speranță și fericire.

Inspir parfumul pielii tale și nu mă mai satur, ai devenit drog, calmant și aer pentru mine, așa că nu te gandi să pleci vreodată. Tot ce ai lăsa în urmă ar fi doar amintirea celei ce a devenit umbra sufletului tău.